străinul cu compasul

plânageau copiii cu lacrimi noi de ei. li se arătau lucruri despre care nici nu ştiuseră.

ai lui îi sunt copiii. ai lui crescuţi cu a lui iubire.

plopii-şi flutură verdinul.

se-amestecă salcâmii lui şi-i aduc răcoare..

ei, toţi adunaţi, îşi plâng atinsul. de el le e acum tuturor. de el se leagă toţi ochii în perechi, privindu-l, avându-l pe retine, proiectat într-un asemenea mod cum numai prin lacrimi îl cristalizează.

el le e cristalul. diamnatul.

iar mâinile lor încă nu sunt unite. stau plânse, nefăcătoare de minuni, neputiincioase nici măcar de o strângere a mâinii lui.

el are nevoie de acoperişuri de mâini peste mâna lui.

un tânăr odată venit a ştiut să o facă. atunci el îşi simţea trăitul, atunci îşi strângea pulsul.

ca mai apoi să tot primească acele strângeri de mâini care l-au acoperit până la sfârşit.

lui moşu.